Naştere la Spitalul Judeţean Satu Mare

Vreau să vă spun povestea naşterii mele, ca toată lumea să înveţe din ea.
După o scurtă convieţuire am hotărât împreună cu soţul meu să concepem un bebe. Au trecut mai multe luni, pline de speranţe şi aşteptare, şi eu dintr-odată am simţit că se întâmplă ceva minunat cu mine, în mine. Nu râdeţi de mine, crede-ţi-mă că eu am ştiut aproape imediat, că am rămas gravidă.
Două săptămâni mai târziu am fost violată. Nu mă întrebaţi cum, totul s-a petrecut atât de repede că nici n-am avut timp să mă împotrivesc. Nu am depus plângere la poliţie, nu i-am zis nimănui, nici soţului meu. Nu mă întrebaţi, de ce. Cred că am protejat în mod inconştient noua viaţă care a început deja să se formeze celulă cu celulă în pântecul meu. Toată lumea (soţul, părinţii mei, prietenii, medicii) mi-ar fi dat aceeaşi sfat, adică să fac avort. Mai mult, ar fi insistat: e prea riscant, va fi mai bine aşa, mai pot avea copii etc. Eu însă cred că omul e om din momentul concepţiei şi din filmul „Strigătul mut” ştiam exact cum se face avortul, cum se comportă fătul înainte să fie sfâşiat şi scos din uter bucată cu bucată. Am tăcut.
Am găsit un ginecolog foarte bun şi toate ecografiile păreau să dovedească că nu în urma violului am rămas însărcinată, ci mai înainte. Asta nu înseamnă că am uitat de viol, am retrăit acele clipe umilitoare de mai multe ori în fiecare zi, de parcă aş fi uitat la un film văzut de o mie de ori. Am încercat însă să mă concentrez pe viitor şi viitorul era copilul meu atât de mult aşteptat.
Cu o lună înainte de naştere a trebuit să-mi schimb medicul, ceea ce m-a afectat destul de mult. M-am dus la ginecologul recomandat cu inima grea, pentru că nici unei femei nu i-ar plăcea să aleargă la altcineva atât de aproape de termen. Nici la prima vizită nu mi s-a părut prea simpatic acel om, dar nu am căutat altcineva, n-am avut timp să fac asta.
După ce am depăşit cu 10 zile data probabilă a naşterii, m-a internat la spital. Acolo nu prea s-a ocupat de mine, mi-a făcut un examen, am primit o injecţie şi m-a lăsat singură. În ziua următoare m-a chemat la ecografie (s-a consultat cu alţi doi medici, care l-au sfătuit să-mi provoace naşterea), după care mi-a făcut amnioscopie. Nu trebuie să nasc încă – a declarat el. Mi-a zis asta atât de sigur de sine că nu puteam gândi la altceva, decât la faptul că am rămas gravidă în urma violului, ceea ce m-a speriat teribil. A observat cât de întunecată sunt la faţă şi a trebuit să-i spun ce s-a întâmplat cu mine. Astfel a înţeles, măcar în ceasul al 13-lea, de ce am intrat în panică cu ocazia fiecărei examinări ginecologice. Nu l-a impresionat deloc tragedia mea (poate că nici nu m-a crezut), aşa că am fost externată de la spital, cu recomandarea să mă întorc atunci când voi avea dureri.
Vă puteţi închipui la ce stare sufletească am ajuns până în ziua în care în sfârşit s-a declanşat travaliul. Situaţia mea a fost îngreunată de o serie de probleme familiare. Am avut gânduri de sinucidere.
Primele contracţii neregulate au apărut după ora 16. În jur de 23 seara durerile s-au succedat la 7-8 minute, dar au fost destul de slabe, de aceea am aşteptat dimineaţa şi m-am dus la spital cu dureri la fiecare 5 minute. Doctorul m-a examinat şi mi-a zis că o să nasc. Până în jur de 11.30 nu s-a întâmplat nimic, contracţiile nu s-au intensificat, nici moaşa nu prea s-a uitat la mine. Pe tot parcursul travaliului m-a privit de parcă ar fi fost supărată pentru ceva, din păcate am realizat prea târziu ce avea cu mine. Voi reveni mai jos asupra acestui aspect. Aveam 4 cm de dilataţie, când la indicaţia doctorului mi-a pus perfuzie de oxitocină. După aceasta medicul m-a lăsat singură.
Moaşa, după ce doctorul a dispărut, nici atât nu s-a ocupat de mine, ca până atunci. Când îmi era sete am fost nevoită să cer apă de la mămica care zăcea în patul de lângă mine, deoarece cu perfuzia în mâna dreaptă nu am putut să-mi desfac singură capacul flaconului de apă minerală. Neajutată de nimeni, şi la toaletă a trebuit să ies târând după mine suportul de perfuzie. Cine ştie cât de strâmt e locul acolo, poate să-şi închipuiască, cât de „uşor” m-am descurcat cu dureri tot mai intense la fiecare un minut şi jumătate. Nu trebuie să vă explic cât de cumplit m-am simţit tot timpul, dar ştiam că n-am ce să fac, trebuie să nasc acest copil, şi vom vedea...
Medicul s-a întors după ora 14 şi a precizat că sunt complet dilatată. În următoarea jumătate de oră a trebuit să mă plimb, iar moaşa care între timp a apărut din nou, m-a aşezat pe o găleată roşie de plastic şi m-a îndemnat „să fac caca” (ca să apare contracţiile de expulzie). Când m-am încovoiat de durere şi am încercat să mă prind cu mâna stângă de marginea patului, s-a răstit la mine să nu mă comport ca o ţigancă.
Doctorul s-a săturat să mai aştepte şi i-a zis moaşei să fiu pusă pe masa de naştere. În momentul în care m-am urcat m-au copleşit nişte dureri mult mai puternice decât până atunci, am simţit nevoia că trebuie să mă mişc, l-am rugat pe moaşă să mă prindă bine dacă vor să mă examineze. Nu au făcut. Nu-mi aduc aminte, cât timp m-am chinuit acolo cu picioarele desfăcute (cam 20 de minute), ştiu însă că au stat înaintea mea şi s-au uitat la mine ca la un animal nesupus. Nimeni nu a scos o vorbă, nu înţeleg nici acum de ce nu mi-au spus ce se aşteaptă de la mine, aş fi făcut ceea ce mi-a stat în putinţă. Medicul a menţionat că în loc de asta ar fi vrut să bea o bere în umbră, apoi mi-a dat o palmă. Poate că ar trebui să schimb ordinea, şi am fost pălmuită înainte să fi gândit el la berea respectivă, n-are importanţă. I-am zis medicului că nu pot să nasc acest copil şi l-am rugat să-mi facă cezariană. Mi-a răspuns destul de enervat că sunt dilatată la maxim, totuşi a pus în faţa mea o hârtie, prin semnarea căreia mi-am dat consimţământul la operaţie. În situaţia aceea aş fi făcut orice să pun capăt şirului lung de umilinţe. Deşi m-a considerat inconştientă, mi-a atras atenţia asupra faptului să nu semnez cu mâna stângă. A apărut anestezista, neonatoloaga şi încă câteva doamne în halat alb, probabil asistente. În loc de oxitocină au început să-mi administreze în perfuzie altceva, nu ştiu ce. Anestezista mi-a pus câteva întrebări, a avut o voce blândă, îmi aduc aminte cât de mult mi-a plăcut că în sfârşit cineva se comportă frumos cu mine, deşi durerile nu numai că n-au încetat, dimpotrivă s-au intensificat. Cineva mi-a spus că trebuie să-i dau 100 lei, ceea ce a şi scos din geanta mea şi mi-a dat în mână. M-am gândit la faptul că totuşi valorez ceva, deşi nu prea mult, numai un milion de lei vechi. Crede-ţi-mă, nu ulterior am adăugat ironia, în acea situaţie m-am văzut din ce în ce mai mult prin ochii altora, abia aşa am putut să suport ceea ce nu se poate suporta. Capul copilului e jos – i-a zis cineva medicului. El a aruncat o privire asupra mea şi a constatat că nu va fi cezariană, a ordonat să mi se dea oxitocină din nou. Nu-mi pot reaminti, cum au scos copilul din mine. Cred că m-au apăsat pe burtă până ce a ieşit. Pentru mine a fost o durere groaznică, nu voi uita niciodată. Următoarea mea amintire e că moaşa a strigat la mine, să nu mă mai mişc, pentru că îmi strivesc copilul. Aşa am aflat că în sfârşit s-a născut copilul meu. Doctorul a tras afară placenta de cordonul ombilical, au înregistrat datele nou-născutului şi ale mele, au început să mă coase (în sfârşit ceva, ce au făcut cu anestezie). Moaşa m-a îndemnat să mă uit la copil. N-am avut chef să fac asta, totuşi mi-am întors capul spre acesta. Şi atunci am văzut bebeluşul meu minunat de frumos, o miniatură de 4 kg a soţului meu. M-aţi înţeles bine, în clipa aceea când mi-au arătat, mi-am dat seama că numai bărbatul meu poate fi tatăl acestui bebe admirabil şi m-a cuprins... goliciunea. N-am simţit altceva atunci, decât goliciune, şi asta nu s-a schimbat nici după o zi, nici după o săptămână, nici după o lună. Sunt goală, lipseşte ceva din mine, poate că va lipsi mereu.
Această poveste nu are Happy End, dar ar fi putut să fie şi mai rău. Cu timpul o să mă refac şi eu. Va veni o zi în care nu mă voi trezi şi adormi gândindu-mă la faptul că e dezgustător şi umilitor să fiu femeie şi să dau viaţă unui copil. Va veni ziua în care o să-mi iubesc copilul atât de mult cât ar merita.
Cred că v-aţi pus întrebarea deja, „am uitat” oare să dau şpagă şi de aia am fost tratată atât de nedemn? N-am uitat, am crezut doar că trebuie să fiu recunoscătoare după ce am născut, nu anticipat. Moaşa a primit de la mine 100 lei, iar doctorul 600 lei, salariul meu pe o lună întreagă. Nu-mi place să fiu datoare nimănui, nici oamenilor ticăloşi. Amândoi au acceptat aceşti bani fără a clipi din ochi, deoarece au muncit pentru suma respectivă, nu?
E adevărat că după naştere amândoi mi-au cerut iertare, ceea ce au făcut la fel de indiferent cum m-au tratat în timpul travaliului. Sunt convinsă asupra faptului că nu au regretat nimic, au vrut doar să-şi împace conştiinţa lor.
În ziua următoare medicul a intrat la mine în sală, spunându-mi că foarte bine am făcut ceea ce am făcut. Copilul e al meu şi eu o să-i fac educaţia. Noroc că mai există optimism în lumea asta. Potrivit domnului doctor o femeie ajunsă într-o asemenea situaţie trebuie să facă următoarele: să tacă din gură, să nască copilul conceput în urma violului, să joace teatru, să-şi mintă soţul, familia, copilul, sie însăşi de-a lungul întregii vieţi. Poate că nu asta a vrut să-mi spună, pur şi simplu a vorbit aiurea.
Sper că ceea ce am păţit eu e un caz unic, că la secţie mai lucrează oameni conştiincioşi care au grijă de gravidele cu probleme. Eu nu pot să-mi dau numele şi crede-ţi-mă că nici nu este important, cui i s-a întâmplat această grozăvie, doar că a putut să se întâmple, dar nu mai pot să tac, pentru că toate femeile însărcinate au dreptul să ştie ce le aşteaptă dacă vor să nască la Satu Mare şi ajung pe mâinile unor oameni fără suflet, fără bun simţ şi fără scrupule. Rog viitoarele mămici să-şi aleagă bine medicul şi moaşa, naşterea lor le poate afecta toată viaţa, relaţia cu copilul lor. Eu sufăr acum de depresie postnatală, am perioade mai bune (într-una dintre ele am notat povestea mea) şi perioade mai grele (ceea ce nu doresc nimănui să afle cum este).
Am încercat să fiu foarte obiectivă, să nu exagerez nimic, chiar dacă mi-a fost destul de greu şi anumite părţi sunt pline de tristeţe şi de autoironie. Rog toată lumea, chiar dacă m-ar recunoaşte cineva, să-mi respecte dreptul la anonimitate, pentru că mie doar atât mi-a mai rămas după o astfel de umilinţă.
Aceste rânduri au fost scrise de către o femeie care a avut nevoie de ajutor şi de o atitudine umană într-o situaţie cât se poate de dificilă, ajutor ceea ce nu a primit.