După servici

Ce vreau eu cu acest topic? Păi sunt curios ce-şi doresc doamnele şi domnişoarele să facă după o zi la servici. Să zicem că sunteţi 8 ore plecată de-acasă, timp în care vă faceţi (sau nu) treaba la servici. Când ajungeţi acasă, ce preferaţi?

• să vă uitaţi la TV
• să gătiţi
• să trebăluiţi prin casă (curăţenie, spălat rufe, etc.)
• să dormiţi
• să faceţi sex
• să faceţi o vizită vecinului şi să întoarceţi îmbujorată la faţă când vine soţul acasă
• să vă vedeţi de hobby-urile dumneavoastră în timpul rămas liber
• să staţi pe forum

sau ... ce?
Tare curios sunt ce fac în general femeile după servici. Doamnelor şi domnişoarelor, sunteţi invitatele mele să vă faceţi cunoscută părerea!

whozin oferă un laptop gratis

 laptop_moca.jpg ( 156.86K ) Number of downloads: 12

cu aşa ofertă, o să fie un spike de trafic pe whozin

Fracture - Ruptura

Aseară m-am pus şi eu ca tot omu’ să mă uit la un film şi n-am găsit titrarea bună pentru el. Era desincronizată. Când m-am întors la PC, aveam fereastra de la Pidgin plină de mesaje, plus câteva buzz-uri. Am mai pierdut câteva zeci de minute bune şi filmul Fracture pe care preconizam să-l văd aseară abia în această dimineaţă l-am terminat. Îşi merită nota de pe IMDB, 7.1 .Incipitul este unul bizar, în care Anthony Hopkins este prezentat în timp ce îşi făcea de lucru la servici cu nişte perpetuum mobile. Apoi, soţia acestuia alături de amantul ei, Robert Nunally (Billy Burke) fac, spre deliciul cinefililor, subiectul unor scene tandre, chiar sub nasul soţului încornorat.

Acţiunea filmului gravitează în jurul răzbunării lui Theodore ‘Ted’ Crawford (Anthony Hopkins) care îşi ucide soţia infidelă de îndată ce aceasta se întoarce acasă. Desemnat să se ocupe de acest caz, Robert Nunally face nişte greşeli atent urmărite de Crawford : îşi lasă arma în voia sorţii de îndată ce află că victima este chiar femeia cu care îşi făcea el de cap, îl atacă pe suspect şi îi ia o declaraţie dubioasă în împrejurări ce-o vor face mai târziu pe judecătoare să le considere probe insuficiente pentru a îl închide pe ucigaş.

Fiind ca şi promovat, William ‘Willy’ Beachum (Ryan Gosling), un om cu greutate în justiţia americană, acceptă rolul de procuror în cazul aceste tentative de omor (da, soţia împuşcată scăpase … însă nu prea bine, fiind în comă) considerând totul a fi doar o formalitate, fără a prevedea toată tevatura ce va urma.

Prins în jocul lui Crawford, acesta calcă în străchini şi pierde posturile sale în urma eşecurilor din sala de judecată, când locul său de procuror de temut, acuzator ferm şi de cele mai multe ori inchizitor, este luat de inculpatul mult prea tăcut şi preocupat de schemele sale de perpetuum mobile.

Finalul este unul surprinzător, întâmplările luând o întorsătură ciudată.

Ce-ar fi de reţinut din acest film e faptul că atunci când acuzi pe cineva, indiferent de cât de evidente sunt faptele celui inculpat, asigură-te că ai un as în mânecă : o dovadă palpabilă. Altfel, s-ar putea să fi tu în locul lui Beachum şi viaţa să nu-ţi ofere acele mici cadouri care l-au ajutat pe el să rezolve cazul.

Cunoaşterea înseamnă de cele mai multe ori durere, însă există şi momente de plăcere

Recomand ca filmul să fie văzut seara, în intimitatea casei, de preferat fără o companie. Ideal ar fi un timp de cugetare după vizionarea sa. Îşi merită nota de pe IMDB datorită prelungirii eventimentelor şi necesităţii atenţiei de-alungul celor 113 minute.

Fracture 2007 [IMDB rank] 7.1

Visul lui Liviu

În urmă cu 3 ani pe marile ecrane a apărut un film genial intitulat sugestiv : “Visul lui Liviu” . Regizat de Corneliu Porumboiu, cu o coloană sonoră pe care putem să-i ascultăm pe cei la trupa Paraziţii, filmul prezintă viaţa unui tânăr din România de tranziţie, cu problemele de zi cu zi şi mai ales frământarea sa vis’a'vis de faptul că el a fost un copil nedorit.

Amprenta şi-o pune pe viaţa protagonistului visul acestuia care niciodată nu se termină. După cele 40 de minute de film, reuşim să vedem într-un final întâlnirea dintre el şi fratele său într-un mediu bizar, totul culminând cu imaginea mării (în opinia mea simbolizând libertate, eliberarea de griji).

Nu subiectul central al acestui film face deliciul publicului care pe parcusul acestuia îl urmăreşte atent, ci mai de grabă detaliile şi subtilităţile care se ţin lanţ. Preţurile diferenţiate practicate de Liviu în mica lui afacere evidenţiază faptul că nu toţi sunt egali în ochii lui. Nedrept, însă pot spune că sunt de acord în totalitate cu această mentalitate, din simplul fapt că atunci când eşti tratat cu dispreţ, cel mai bun mod de a răspunde e cu aceeaşi monedă : dispreţ.

Ca şi personajul central, observ că lumea din jur face aceleaşi greşeli ca şi personajele din film : oameni mici se cred oameni mari, stima şi respectul se impun, nu se câştigă, iar adevăratele valori sunt înlocuite de personaje mult prea slabe pentru a face faţă diversităţii situaţiilor din viaţa de zi cu zi.

Ce faci atunci când vezi că persoana care ar trebui să-ţi inspire respect, încredere şi mai ales să-ţi fie sprijin te înjură, te consideră o povară şi regretă faptul că exişti ? E o întrebare al cărui răspuns nu vreau să-l aflu din două motive : e mult prea incomod pentru mine şi nu mă pot asocia în proporţie de 100% (nici măcar 90%) cu Liviu, protagonistul peliculei, asemănările fiind la alt nivel.

De ce spun toate aceste cuvinte ? Pentru că în urma unor … evenimente, să le numesc aşa, mai mult sau mai puţin importante am realizat de fapt că ne „închinăm” unor zeităţi ce practic nu fac decât să confirme tocmai ceea ce ele scuipă şi numesc a fi o mare prostie.

Liviu visa să ajungă la mare. Era dorinţa lui, deoarece universul său era unul limitat la Bucureştiul greu încercat de tranziţie, unde maneaua şi viaţa de doi lei erau fundalul unei poze ce avea în prim plan o familie … mai bine zis o adunătură de oameni sub acelaşi acoperiş ce se autointitula “familie”.

Ce mai visează oamenii în ziua de azi? Ce mai visează azi tinerii? Păi visează să fie faimoşi (sau cel puţin să şi-o tragă cu oameni famoşi), să aibă haicinci unde să se laude cu pozele făcute şi editate în Photoshop crack-uit sau cu serial aflat după au disperat juma’ de zi cu mass-uri toată lista de contacte de Y!m, să aibe blog unde să scrie cum s-au îmbătat în aşa hal încât au ajuns pe coate acasă sau cum au vomitat până şi maţele din ei, să poarte freze făcute cu ciobu’ sau cu foarfeca neascuţită şi de un frizer cu mâna în ghips, să asculte Mafia, Paraziţii, TH şi Guţă ori să te lauzi că eşti o persoană cultă, ce pormovează valori adevărate şi muzică de calitate iar în acelaşi playlist să stea lângă nume cu rezonanţă pentru un profesor de muzică, manelişti de valoare.

Şi totuşi, ce vină are Liviu pentru asta? Păi vina lui e că s-a născut, n-a fost dorit. Chiar dacă familia vrut să-i ascundă asta, până la urmă a aflat şi acest aspect mai personal al vieţii sale.

Ce putea face Liviu pentru a-şi împlini visul era să se rupă de realitatea cotidiană şi să încerce altceva. Să încerce să fie diferit, chiar dacă asta însemna să renunţe la toată viaţa lui, începând cu părinţii şi încheind cu proproa lui persoană, adoptând un alt stil de viaţă.

I se va împlini oare vreodată visul lui Liviu ?

Dragostea omoară prietenia?

De când m-am trezit astăzi, am avut întrebarea asta în minte. Noua mea muză m-a inspirat bine noaptea trecută, dându-mi de dimineaţă o dispoziţie bună.

Întrebarea pe care mi-am pus-o pe parcursul zilei de azi şi-a găsit în seara asta răspunsul într-o conversaţie telefonică în care mi s-a răspuns într-un mod indirect la întrebări ce mă frământau de ceva timp. Revenind la ideea principală, dragostea chiar omoară prietenia ? Păi după cum decurg treburile în marea majoritate a relaţiilor ce se termină/răcesc în timp, aş putea spune că da.

Vreau să dau exemplul unor cunoştiinţe, care după o perioadă x de timp în care au fost împreună (şi încă mai sunt) relaţia lor a luat o turnură mai ciudată. Mentalitatea “Fuck me, I’m famous” a făcut dintr-o componentă a acelui cuplu o persoană rece, distantă şi mai ales, diferită.

Dacă la început conversaţiile dintre cei doi durau ore întregi şi fiecare dintre ei era surprins de celălalt, acum 5 minute sunt deja prea mult, replicile fiind : bună, ce mai faci, bine, ok, salut, te pup, pa pa. Mă pune destul de mult pe gânduri treaba asta, deoarece eu credeam cândva în ideea că atunci când o relaţie se termină, trebuie să se termine cu acordul ambilor parteneri şi să rămână în primul rând respectul reciproc şi mai ales de sine (vezi situaţiile în care unul îşi găseşte pe altcineva doar ca să demonstreze celuilalt că poate) ; nu în ultimul rând prietenia, pentru că ea se consideră a fi temeiul unei iubiri/relaţii.

Voi ce spuneţi ? Ce ziceţi de cazul prezentat mai sus ?